LIT X GAMES

Roman distopic plasat într-un viitor în care omenirea a cucerit moartea. Boala, îmbătrânirea și moartea naturală nu mai sunt preocupări datorită tehnologiei avansate și a unei inteligențe artificiale, cunoscută sub numele de „Tunetul”, care gestionează societatea și asigură pacea și stabilitatea. Pentru a controla creșterea populației, un grup de indivizi numiți “Seceri” sunt însărcinați cu responsabilitatea de a „spicui”, de a ucide anual un număr de oameni.

Povestea urmărește doi adolescenți, Citra Terranova și Rowan Damisch, care sunt aleși ca ucenici ai Secerii Faraday, venerată și cu simț etic, care crede în gravitatea și onoarea sarcinii sale. Citra și Rowan trec printr-o pregătire riguroasă și provocări, învățând despre complexitatea vieții, a morții și a puterii pe care sunt pregătiți să o exercite.

Romanul aprofundează dinamica politică din Domul Secerilor, în care facțiuni diferite au filosofii diferite despre spicuire. Unii, ca Faraday, urmează coduri stricte de conduită pentru a asigura corectitudine și compasiune, în timp ce alții, ca nemilosul Goddard, își îmbrățișează rolul cu un zel tulburător și consideră că spicuirea este un privilegiu și un mijloc de a-și exercita puterea.

Pe măsură ce ucenicii progresează, ei descoperă corupția și decăderea morală din Domul Secerilor și sunt siliți să se confrunte cu decizii etice dificile într-o lume în care umanitatea lor este pusă constant la încercare. Povestea se construiește până la un punct culminant care implică trădarea, rezistența și lupta pentru a-și păstra integritatea într-un sistem care pare tot mai viciat.

“Bărbatul a pășit peste prag și pe parchet fără să facă nici cel mai mic zgomot cu pantofii ușori ca niște papuci de casă. Roba lui cu multe rânduri de pânză ivorie, deși ajungea până jos, n‑avea nicio urmă de praf pe ea. O Seceră își poate alege culoarea robei – orice culoare, în afară de negru, pentru că era considerată inadecvată cu munca lor. Negrul era o absență a luminii și Secerile erau opusul. Unele robe erau mai deschise, altele mai mate. Arătau ca robele bogate, fluide, ale îngerilor din Renaștere, grele și în același timp ușoare ca aerul. Stilul unic al acestor robe, indiferent de materialul din care erau făcute sau de culoare, le făcea imediat vizibile în public și imediat puteau fi evitate – dacă ai fi vrut așa ceva. Culoarea robei spunea deseori multe despre personalitatea Secerii. Roba ivorie era plăcută, suficient de îndepărtată de albul adevărat ca să nu atace ochii cu strălucirea ei. Dar nimic nu schimba faptul că era purtată de o Seceră. Și‑a tras gluga, dând la iveală părul cenușiu tuns corect, o față posomorâtă, cu obrajii roșii de la ziua friguroasă și ochi negri care păreau să fie arme.

Secera ținea în continuare mâna cu inelul spre ea. Era o piatră mare, aproape de mărimea unei ghinde. Se zicea că e un diamant, dar în inima lui era o întunecime care‑l făcea diferit de orice asemenea bijuterie. Centrul nu era tocmai negru – era o absență a culorii care arăta altfel de fiecare dată când îl mișcai în lumină, cum se întâmplă uneori cu ochii unui om. 

Deși casa lui era modestă, fără ornamente, avea și ceva impresionant: camera armelor. Fusese cândva garajul unei case vechi, dar acum era ocupată cu colecția lui extinsă. Pe un perete erau numai lame, pe altul numai arme de foc. Pe un al treilea erau rafturi cu recipiente ca într‑o farmacie și pe al patrulea – mai multe obiecte arhaice. Arcuri elaborate, o tolbă cu săgeți cu vârf de obsidian, arbalete înspăimântător de încordate – chiar și o macetă, deși le era greu să și‑l imagineze pe Faraday omorând pe cineva cu o macetă.”

“Era o metropolă post‑mortalitate din centrul MidMericii. Acolo, lângă râu, la poalele turnurilor orașului, era o structură veche din piatră, impresionantă nu prin înălțimea, ci prin soliditatea ei. Coloane de marmură și arce susțineau un dom uriaș de cupru. Era un omagiu adus Greciei antice și Romei imperiale, bazele civilizației noastre. Încă mai era numit Capitoliul, pentru că acolo fusese cândva capitala statului, pe vremea când încă mai erau state – în zilele de dinainte ca guvernele să dispară.

…toți trei luaseră un hipertren privat până în Fulcrum și acum stăteau pe o platformă îngustă de lemn, în fața unei pajiști îngrijite ce se termina abrupt la marginea unei clădiri de 119 etaje…

…În Fulcrum City, capitala MidMericii, sediul era o clădire solidă, din granit alb şi sticlă bleumarin. La cele şaizeci şi şase de etaje ale sale, era de înălţime medie printre clădirile din centru….

… Arcada se prăbuşise în Era Mortalităţii, când Fulcrum City se numea St. Louis. Ani de‑a rândul, imensa parabolă de oţel rezistase pe malul fluviului Mississippi, până când ura a dărâmat‑o, într‑o epocă în care necuraţii nu se jucau doar de‑a maleficii, ci chiar înfăptuiau zi de zi infracţiuni. Acum nu mai rămăseseră decât capetele, doi piloni ruginiţi de oţel înălţaţi spre ceruri, un pic înclinaţi unul spre celălalt. Dacă te uitai la lumina zilei, chiar te păcălea. Mai că‑i vedeai întinzându‑se plini de dor unul spre celălalt, pe căile lor nevăzute, de‑a curmezişul cerului. Parcă zăreai întreaga arcadă fantomatică, dacă porneai de la temeliile abia schiţate…”